carmenScriind postarea asta am realizat că povestea pe care mi-o spuneam despre una dintre primele mele amintiri nu e neapărat singura variantă posibilă despre cum s-au întâmplat lucrurile. Dar vă zic de pe-acum: eu votez cu varianta A.
Nu știu cum de-am ajuns în spatele casei bunicii cu un ou crud în mână, hotărâtă să-l mănânc pe ascuns. E genul de amintire ruptă de context, dintr-o epocă la care mintea mea conștientă nu prea mai are acces. Însă îmi amintesc cu certitudine următoarele două chestii:
- eram în spatele casei cu dorința evidentă de a fi ferită de privirile oricui ar putea interveni – fie copil, fie adult – din familia extinsă care se aduna vara la bunica.
- intenția era clară: oul era în mâinile mele pentru a fi mâncat.
Însă dată fiind natura subiectivă a amintirilor și tendința pe care o avem de a crea ficțiuni despre noi înșine pornind de la ce ne amintim și s-a întâmplat 110% așa, pentru că așa îmi amintesc, tocmai ce mi-a trecut prin cap o altă variantă a poveștii. Iată succesiunea de evenimente pe care mi-o închipuiam eu până acum:
Chestiile ovale care sunt cumva create de găinile bunicii îmi provoacă curiozitatea. Am intenția să mă prind ce-i cu ele, dar mi se spune să am grijă, se sparg ușor, și în niciun caz nu trebuie mâncate în forma asta, fără niciun fel de interacțiune cu focul. Se pare că eram totuși într-o fază în care exploram lumea raportându-mă la ce e bun de mâncare și ce nu, poate similară cu faza în care bebelușilor le ies dinții și bagă orice în gură. Ce ajunge la mine e că ouăle sunt de mâncare, iar adulții din jurul meu nu mă lasă să le gust pentru că trebuie gătite. Hotărăsc să chestionez această informație, dar mi-e clar că membrii familiei mele extrem de grijulii n-ar ezita să se pună între mine și cunoaștere. Trebuie să depășesc cumva obstacolul ăsta. Găsesc un moment oportun, iau un ou, mă pitesc printre boscheții din spatele casei, și mă pregătesc să mă lămuresc singură care-i faza.
Se pare totuși că punctele 1. și 2. ar putea avea fiecare câte cel puțin două interpretări. Vom reveni la ele ca fiind punctele fixe ale problemei, numai că vom ține cont că din punctele astea fixe pot deriva povești destul de diferite.
- Nu vreau să mă vadă nimeni încercând să mănânc un ou crud pentru că:
1. A. sunt convinsă că se vor pune între mine și misiunea mea de a cunoaște lumea experimentând.
SAU
1. B. sunt convinsă că am pus mâna pe ceva delicios și chiar nu vreau să împart cu nimeni.
- Am intenția clară de a mânca oul crud pentru că:
2. A. sunt un copil extrem de curios care nu s-a mulțumit cu explicațiile celorlalți cum că ouăle se mănâncă numai gătite; trebuie să aflu dacă nu cumva se pot mânca și crude, și voi afla, fie ce-o fi!
SAU
2. B. sunt un copil destul de prostuț care la un moment dat a mâncat ouă fierte; când a dat iar de ouă, probabil prin cotețul găinilor, a remarcat asemănarea izbitoare, a făcut imediat echivalența, și acum abia așteaptă să mănânce pe ascuns, fără să fie nevoie să împartă cu vreun verișor băgăcios.
Din varianta A rezultă povestea pe care-mi plăcea mie să mi-o spun despre mine: că am fost un copil care căuta necontenit răspunsuri, care, indiferent de obstacole, avea să încerce, altfel nu-și găsea liniștea. Ba povestea asta mai are încă un nivel: acela că am fost un copil care nu accepta pur și simplu ce i se spunea, ci chestiona autoritatea, chiar dacă nu era atât de îndrăzneț încât să o facă chiar sub privirile celor care încercau să-l controleze.
Din varianta B rezultă o poveste ceva mai plicticoasă: la momentul respectiv eram un copil cu un nivel obișnuit de dezvoltare; la un puzzle 3D cu forme geometrice aș fi dus cubul în forma pentru cub și aș fi pus sfera la locul ei de sferă. Și aveam și egoismul la un nivel sănătos, la fel ca orice copil de muritor care trece prin faza în care nu vrea nicicum să-și împartă jucăriile. Probabil, singura chestie specială era că mă interesa orice era de mâncare, indiferent dacă avea zahăr sau nu.
Mai departe îmi amintesc că am fost extrem de surprinsă de comportamentul oului după ce l-am spart – nu eram pregătită să fac față vitezei cu care mi se scurgea printre degete. Faza e că pe-aici se cam termină fragmentul la care am primit acces: panica și realizarea că trebuie să decid ceva foarte, foarte repede. Nu am amintirea momentelor următoare în care probabil m-am grăbit să înghit ce-a mai rămas din ou. Am doar așa, o senzație vagă cu care am trăit toată viața cum că, la un moment dat, am mâncat un ou crud. Poate a fost așa traumatizant încât creierul meu a avut nevoie să reprime ce s-a întâmplat mai departe; sau a considerat că momentul a fost de-a dreptul banal, și e suficient să îndosarieze doar concluzia.
Povestea asta trebuia să fie despre cum în fragedă pruncie am fost o rebelă nonconformistă care chestiona totul. Poate că a fost așa… sau poate realitatea e undeva la mijloc. Poate pur și simplu, de-a lungul anilor, am avut nevoie să-mi spun povestea asta despre mine pentru a-mi explica unele decizii majore luate aparent pe negândite – plecarea prin lume imediat după facultate, refuzul de a lucra în domeniul pentru care am primit o diplomă, etc. Cert e că până azi sunt incredibil de pofticioasă și, când e vorba de mâncare, îmi vine destul de greu să împart chiar și cu oamenii care mi-s cei mai dragi pe lume. Ba mai mult, toată viața mi-au plăcut ouăle fierte moi.
